In ce se masoara dorul? In lacrimi, in intensitatea durerii din piept sau in dorinta arzatoare de un nou inceput, de o noua poveste? De ce acum, cand iubesc atat de mult, ma gandesc din ce in ce mai mult la un nou inceput? De ce acum cand este proba de foc a unei povesti absolut minunate, simt nevoia sa distrug tot ce a fost frumos? Ma intreba intr-o zi cineva de ce mi-e cel mai frica pe lumea asta. Pai cred ca de mine mi-e cel mai teama. E ciudat cum m-am surprins pe mine insami de nenumarate ori. Mi-e teama de fericire. De fapt nu mi-e teama de ea ci de faptul ca stiu ca mereu exista si pretul ei. Vreau sa mai fiu copilul naiv care credea in povestile cu printesa cea frumoasa si printul calare pe cal alb, vreau sa mai cred in “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”.
E ciudat cum imi lipsesti. Imi lipsesti atat de mult incat simt ca as putea sa ma arunc in bratele primului venit in ochii caruia mi-as putea oglindi macar o parte infima a sufletului.
Ma uit in oglinda si incerc sa imi dau seama cine sunt. Sunt cine crezi tu ca sunt sau doar o proiectie a sufletului tau?
Mii de kilometri intre noi si totusi imi infranezi pornirile, imi tii sufletul captiv si desi visez in culori, actionez doar alb-negru.
” O sa fie bine” imi spui dar eu aud ” trebuie sa faci ceea ce ma astept eu sa faci”.
Sunt aici doar pe jumatate, simt doar pe jumatate si iubesc doar pe jumatate. Te iubesc dar nu vreau sa fiu captiva. Te iubesc dar vreau sa ma lasi libera. Si probabil ca nici nu stii cat de legata ma simt, nici nu iti dai seama cat ma controlezi chiar si fara sa imi spui nimic.
Promisiunile pe care le fac sunt de fapt un mod de a ma convinge pe mine ca nu te voi face sa suferi desi stiu ca nu voi putea. Iarta-ma ca te-am facut fericit ca sa ma poti ierta cand te voi face sa suferi. Nu o fac dinadins, asa sunt eu. Nu pot apartine unui loc, unei persoane, unui sentiment. Iubindu-ma, ma transformi in “proprietatea” ta. Si oricine ma iubeste o face. Iar eu nu pot suporta asta. Dar oare nu fac si eu acelasi lucru?
Cat te adoram in tricoul ala rosu…cat de mult as fi vrut sa te iau in brate,sa te sarut…dar eram prea mandra sa o fac…te pierdeam si o stiam… dar eram prizoniera acelei clipe,a acelui sentiment….a orgoliului meu inutil…
Si am imortalizat momentul…privirea…suflarea…lacrima..
Aveam privirea rece…simteam raceala aia curgandu-mi prin oase…Aveam inima muta de durere…Nici lacrimi nu am avut cand ai iesit pe usa fara sa ma privesti…iti urmaream fiecare miscare si de atata iubire te uram atunci!
Franturi de ganduri, franturi de suflet imi navalesc in minte cand ma gandesc la tine.
Ca un om sa iubeasca pe altul este probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata,examenul final,opera finala pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu…Iubirea este un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca,sa devina cineva,sa devina o lume el insusi de dragul cuiva…
A iubi inseamna sa incetezi sa mai traiesti pentru tine…inseamna sa te cufunzi la infinit,sa nu gasesti limita in nici o simtire…Sa accepti sa fii vulnerabil,sa-ti pui viata in mainile altcuiva,sa risti…
Acolo unde fiecare simtire este rafinata,fiecare emotie e magnifica,realitatea de zi cu zi e nimicita…Poate sa dureze numai o clipa.o ora,o dupa-amiaza intreaga.Ceea ce nu ii micsoreaza valoarea.Caci in urma raman amintirile pe care le purtam ca pe o comoara tot restul vietii.
Te iubesc…masor timpul si spatiul cu inima…Te iubesc cum nu am iubit niciodata si mi-e teama ca visul se va transforma in realitate,in dorinta de a poseda,de a dori ca viata ta sa fie a mea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu