Furtuna unui gand, partea a 4-a

Cum faci sa scapi de teama? Teama de necunoscut, teama de esec, de refuz etc. Pana mai acum ceva timp simteam ca nimeni si nimic nu ma poate infrange, pana ai facut-o tu si culmea, fara macar sa realizezi. Persoana care credeam ca este inofensiva de fapt m-a transformat intr-o entitate pe care nu o mai recunosc. Mi-e teama sa fac ceea ce imi dicteaza inima pentru ca de fiecare data cand am facut-o, am pierdut. Si acum m-am retras in coltul meu de lume, departe de toti si tot si stau intr-o latenta care ma amorteste, intr-o agonie care parca nu se mai termina. Mi-o fac cu mana mea, stiu, dar am intrat in cercul vicios al temerilor de care nu mai scap.
Imi bate inima mai tare de fiecare data cand il vad pe x, de fiecare data cand ma suna, de fiecare data cand ma atinge, dar mi-e teama sa ii spun ce simt si atunci il indepartez de mine, ca doar e mai sigur asa pentru inima mea fricoasa. E mai sigur, dar nu mai usor. Ma trezesc urmarind o poveste in care ii spun ce simt pentru el, in care el ma saruta si ma linisteste spunandu-mi ca totul va fi bine pentru ca e el acolo cu mine, in care ii raspund la toate insinuarile pe care le face si care imi fac inima sa bata mai tare. Dar imi dau seama ca asta e doar in mintea mea si nu pentru ca nu ar fi posibil, ci pentru ca mi-e frica sa fac pasul. Si regret fiecare clipa in care m-a privit tinandu-ma de mana iar eu m-am retras. Probabil ca isi inchipui ca nu ma intereseaza persoana lui si ca mi-e indiferent cand de fapt el e in mintea mea in fiecare zi. Ochii lui de un albastru imbatator, felul in care imi vorbeste, felul in care ma atinge incercand sa para de fiecare data intamplator, felul in care uneori ma priveste atat de atent, cautand parca un indiciu, un raspuns in ochii mei, un raspuns pe care mie, fricoasei, mi-e frica sa i-l dau. Evit sa raman singura cu el, desi mi-o doresc din tot sufletul, evit sa il privesc in ochi de multe ori, desi ei imi aduc fericire, evit sa il iau in brate si sa il sarut asa cum simt ca as vrea sa fac de fiecare data cand imi zambeste bland, evit sa incep o noua poveste de teama esecului pentru ca nu stiu daca pot sa mai fac fata altuia. Sunt ca un spectator in sala de teatru care priveste personajele interactionand si are impresia, chiar si pentru cateva clipe doar, ca el este protagonistul. Asa si eu, imi traiesc povestea doar in mintea mea, nu pot concretiza nimic. Si cel mai mult mi-e teama ca poate am inteles eu gresit sentimentele lui, poate ca nu simte nimic deosebit pentru mine. De asta mi-e cel mai teama.Problema e ca nu pot scapa de ea, daca nu actionez. Dar daca actionez exista posiblitatea sa fiu pusa in situatia de a infrunta un nou esec. Si cum spuneam, nu stiu daca mai sunt atat de puternica. Mi-ai zdruncinat increderea in mine, si acum nu mai pot trai viata pe care vreau sa o traiesc.
Realizez ca ma lupt cu mine insami. Asa ca nu stiu cine poate iesi invingator cand lupta are un singur participant...
X, nu o sa pot sa ti-o spun in fata asa ca spun aici: imi doresc acum mai mult decat orice, sa te iau de mana si sa iti marturisesc cat de mult insemni pentru mine si cat de mult imi doresc sa fii al meu.Iarta-ma pentru toate momentele cand te-am respins si in care te-am lasat sa crezi ca nu esti important pentru mine. Esti mereu in mintea mea si as vrea sa poti vedea asta, sa o poti ghici, ca atunci cand incerc sa par indiferenta, tu sa stii mai bine ce simt.

Furtuna unui gand partea a 3-a

Daca te-ai vedea prin ochii mei, ai vedea cat de minunat esti, cat de cald ti-e zambetul, cat de frumosi iti sunt ochii in care ma pierd de fiecare data cand ma privesti. Ai vedea ca cineva iti tine sufletul in brate in fiecare clipa. Dar cum nu poti sa vezi toate astea, va trebui sa ma crezi pe cuvant cand ti le marturisesc.

Asa simteam odata...acum nu mai smt nimic

In ce se masoara dorul? In lacrimi, in intensitatea durerii din piept sau in dorinta arzatoare de un nou inceput, de o noua poveste? De ce acum, cand iubesc atat de mult, ma gandesc din ce in ce mai mult la un nou inceput? De ce acum cand este proba de foc a unei povesti absolut minunate, simt nevoia sa distrug tot ce a fost frumos? Ma intreba intr-o zi cineva de ce mi-e cel mai frica pe lumea asta. Pai cred ca de mine mi-e cel mai teama. E ciudat cum m-am surprins pe mine insami de nenumarate ori. Mi-e teama de fericire. De fapt nu mi-e teama de ea ci de faptul ca stiu ca mereu exista si pretul ei. Vreau sa mai fiu copilul naiv care credea in povestile cu printesa cea frumoasa si printul calare pe cal alb, vreau sa mai cred in “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”.

E ciudat cum imi lipsesti. Imi lipsesti atat de mult incat simt ca as putea sa ma arunc in bratele primului venit in ochii caruia mi-as putea oglindi macar o parte infima a sufletului.

Ma uit in oglinda si incerc sa imi dau seama cine sunt. Sunt cine crezi tu ca sunt sau doar o proiectie a sufletului tau?

Mii de kilometri intre noi si totusi imi infranezi pornirile, imi tii sufletul captiv si desi visez in culori, actionez doar alb-negru.

” O sa fie bine” imi spui dar eu aud ” trebuie sa faci ceea ce ma astept eu sa faci”.

Sunt aici doar pe jumatate, simt doar pe jumatate si iubesc doar pe jumatate. Te iubesc dar nu vreau sa fiu captiva. Te iubesc dar vreau sa ma lasi libera. Si probabil ca nici nu stii cat de legata ma simt, nici nu iti dai seama cat ma controlezi chiar si fara sa imi spui nimic.

Promisiunile pe care le fac sunt de fapt un mod de a ma convinge pe mine ca nu te voi face sa suferi desi stiu ca nu voi putea. Iarta-ma ca te-am facut fericit ca sa ma poti ierta cand te voi face sa suferi. Nu o fac dinadins, asa sunt eu. Nu pot apartine unui loc, unei persoane, unui sentiment. Iubindu-ma, ma transformi in “proprietatea” ta. Si oricine ma iubeste o face. Iar eu nu pot suporta asta. Dar oare nu fac si eu acelasi lucru?

Cat te adoram in tricoul ala rosu…cat de mult as fi vrut sa te iau in brate,sa te sarut…dar eram prea mandra sa o fac…te pierdeam si o stiam… dar eram prizoniera acelei clipe,a acelui sentiment….a orgoliului meu inutil…

Si am imortalizat momentul…privirea…suflarea…lacrima..

Aveam privirea rece…simteam raceala aia curgandu-mi prin oase…Aveam inima muta de durere…Nici lacrimi nu am avut cand ai iesit pe usa fara sa ma privesti…iti urmaream fiecare miscare si de atata iubire te uram atunci!

Franturi de ganduri, franturi de suflet imi navalesc in minte cand ma gandesc la tine.

Ca un om sa iubeasca pe altul este probabil cea mai grea sarcina care ne-a fost incredintata,examenul final,opera finala pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu…Iubirea este un imbold pentru fiecare sa se desavarseasca,sa devina cineva,sa devina o lume el insusi de dragul cuiva…
A iubi inseamna sa incetezi sa mai traiesti pentru tine…inseamna sa te cufunzi la infinit,sa nu gasesti limita in nici o simtire…Sa accepti sa fii vulnerabil,sa-ti pui viata in mainile altcuiva,sa risti…
Acolo unde fiecare simtire este rafinata,fiecare emotie e magnifica,realitatea de zi cu zi e nimicita…Poate sa dureze numai o clipa.o ora,o dupa-amiaza intreaga.Ceea ce nu ii micsoreaza valoarea.Caci in urma raman amintirile pe care le purtam ca pe o comoara tot restul vietii.

Te iubesc…masor timpul si spatiul cu inima…Te iubesc cum nu am iubit niciodata si mi-e teama ca visul se va transforma in realitate,in dorinta de a poseda,de a dori ca viata ta sa fie a mea…

Scrisoare catre sufletul meu ( aka cum a inceput dulcele chin...)

Suflete, pe unde ratacesti? De ce nu imi vorbesti? Mai esti aici sau m-ai lasat singura si ai plecat sa cauti fericirea? Pentru ca daca e asa trebuie sa iti spun ca nu cred ca o vei gasi…Nu cred ca exista. Chiar daca tu imi spuneai mereu sa cred. Daca acele clipe dinaintea unei furtuni de suferinta se numeste fericire, atunci nu mai vreau sa fiu fericita. Stii suflete…ma gandeam…daca tu si eu am lua-o pe drumuri separate cine ar suferi mai mult, tu sau eu? De fapt tu esti nimic fara mine iar eu nimic fara tine. Urasc asta! As vrea sa te pot trimite pe o insula pustie, doar tu singur, sa plangi, sa urli si sa suferi asa cum am suferit eu din cauza ta, pentru ca nu m-ai lasat sa fiu indiferenta. Sa tipi de durere dar sa nu te auda nimeni, sa simti ca te sufoci si nimeni sa nu te ajute, asa cum nici tu nu ai facut nimic pentru mine cand am suferit…doar ai stat acolo si ai privit. M-ai facut mereu sa cred in iluzii, in visele tale in care eu de fapt nu vroiam sa cred.

Vreau sa pleci si sa nu te mai intorci, poate o sa imi fie mai bine asa. Iar daca nu, o sa te caut, suflete. Sper sa te mai gasesc daca o sa a nevoie de tine, sper sa fii acelasi, sper sa te mai poti intoarce…sper sa pleci acum…

Si azi nu mai e nimic...

Te-am revazut azi. Si ma asteptam sa simt ceva, orice, bun, rau….ceva! Dar nu mai era nimic acolo unde candva existai doar tu. Si intr-un fel imi parea rau. Stiu ca tie nu, tu esti fericit cu ea, eu sunt fericita singura. Credeam ca doar tu ma poti face fericita. Ce prostie! Nici un barbat nu te poate face fericita daca sufletul tau e plin de amaraciune. Si am invatat de la el sa ma bucur de lucruri de care nu ma bucuram cu tine. Un apus de soare, sau un rasarit, lumina extraterestra care se reflecta dimineata in geamurile cladirilor de pe malul oceanului, nisipul rece si atat de fin. Si asa mi-am gasit linistea sufletului. Mi-am gasit locul. El m-a ajutat in toate modurile in care om poate fi ajutat ( cum zicea Rose Dawson in Titanic…stiu, am ramas cu sechele din copilarie cu filmul asta), m-a facut sa am din nou incredere in mine, m-a facut sa ma simt bine in pielea mea, nu sa simt mereu ca fac ceva gresit, mi-a aratat ca trebuie sa las orgoliul la o parte cand iubesc, mi-a aratat un alt fel de iubire, puternica, intensa, mereu noua. Fiecare zi era o aventura chiar daca nu se intamplau lucruri extraordinare. De fapt erau extraordinare pentru ca eram cu el. Fiecare secunda cu el m-a readus la viata, m-a scos din letargia in care intrasem de dorul tau. M-ai ranit intr-un fel in care nu am mai fost ranita. Si am crezut ca nu o sa trec niciodata peste durerea asta. Dar am trecut. Si nu regret nimic.

A fost, am simtit, am iubit, am trait, a trecut…Si ma asteptam sa sufar pentru ca s-a terminat asa. Dar mi-a lasat o amintire atat de frumoasa incat niciun fel de sentiment negativ nu s-ar putea strecura in sufletul nou pe care el l-a creat. A fost cea mai frumoasa experienta a vietii mele si nu o voi uita niciodata.
Atunci te-am urat, acum iti multumesc ca m-ai parasit, pentru ca altfel nu l-as fi intalnit pe el, nu as fi fost cea care sunt acum.
Visul meu spaniard care mi-a aratat cum sa fiu fericita! Vei ramane barbatul vietii mele chiar daca nu te voi mai intalni vreodata. E un sentiment pe care nu il pot explica. Nu voi mai forta niciodata mana destinului. De va fi sa ne reintalnim voi fi cea mai fericita. De va fi sa nu ne intalnim, tot voi fi fericita, pentru ca asta ai lasat in sufletul meu, fericire pura!

I wish....

Ma gandesc de multe ori ca dorinta mea cea mai mare( in afara de a avea o familie si lucrurile obisnuite pe care si le doresc oamenii) este sa calatoresc. Mi-ar placea ca viata mea sa fie o continua calatorie si descoperire( ceea ce se cam bate cap in cap cu prima dorinta dar ce sa-i faci...). Printre destinatiile mele preferate(daca le pot numi asa pentru ca nu le-am vazut inca)se afla Taj Mahal, de care sunt absolut obsedata(constructia aia scoate la iveala partea mea romantica si imi trezeste mereu sentimente pe care deseori nu le pot explica) si Madagascarul care nu stiu cum si in ce fel ma atrage dar simt ceva foarte puternic legat de acel tinut. E ciudat cum nu iti poti explica unele sentimente atat de puternice.
Si ca sa revenim cu picioarele pe pamant, concluzionez: la Taj Mahal ajungi chiar daca nu esti vreun mare "bastan" ca pana in India nu te costa o avere sa mergi dar despre Madagascar nu stiu ce sa zic....Adica stiu dar e descurajant. Cel mai ieftin bilet de avion pe care l-am gasit costa 77 de milioane dus-intors. Asa ca visul meu nu se va indeplini prea curand, dar avem rabdare. Numai sa nu dispara Madagscarul pana o sa strang eu o caruta de bani sa plec acolo, ca la ce schimbari climaterice se produc....nu se stie niciodata.

Patience my love, patience....

Mi-e atat de greu sa fiu rabdatoare...Sa astept sa se intample totul la momentul potrivit. Dar daca vreau eu sa stabilesc o noua ordine a momentelor potrivite? De ce nu as putea face asta?
Mereu am depins de tine, si mereu ai facut lucrurile sa se intample numai cand ai vrut tu. Si acum probabil ca te simti din nou stapan pe situatie, pentru ca lucrurile se vor intampla atunci cand vei hotari tu. Ei bine, e ultima oara!

Furtuna unui gand partea 2

E aproape Craciunul. Si a nins mult anul asta. Chiar ma plangeam ca nu am mai avut parte de zapada ca in copilarie de foarte multi ani. Se faceau pe atunci niste troiene uriase in care ma aruncam cu o fericire nemarginita. Si iata ca anul asta am avut iar sentimentul acela de bucurie imensa care imi umple sufletul.
Luminite, flugi de nea, globuri, cadouri, turta dulce, cozonac, colindatori, cersetori, rosu, magie, vin fiert, muci, sampanie. Astea sunt cuvintele care imi vin in minte in perioada asta a anului. Am fost si eu racita iarna asta, si inca mai sunt. Stateam cu 4 pachete de servetele la indemana, cu o cana de ceai fierbinte in mana si ma uitam pe geam cum ninge cu fulgi mari care parca se strambau la mine ca ei danseaza afara iar eu stau in casa si bolesc. E groaznic sa astepti vreo 6 ierni sa ninga asa tare si apoi cand in sfarsit ninge, sa nu poti iesi din casa.
Dar am zis sa ignor aceste mici detalii. Aseara am colindat un pic prin centru si am dat de vreo 3 ori de manifestantii de la Noii Golani care strigau : "Iliescu sa fie judecat, pentru sangele varsat!". Erau in jur de o suta de oameni iar strigatele lor la unison erau cutremuratoare. Inevitabil m-am gandit oare cum s-au auzit strigatele atunci in '89 cand au fost mii de oameni... Si ma apuca avantul pe care il am mereu cand ma gandesc la perioada aia. Si imi doresc sa fi avut atunci anii pe care ii am acum, si sa ies in strada. Stiu ca suna stupid si nici nu o sa incerc sa explic asta dar mereu mi-am dorit sa fiu martora unui eveniment istoric major chiar daca asta ar insemna sa se produca o nenorocire ca cea de atunci. Vremurile astea sunt prea montone pentru mine :))
Ma uit in oglinda si ma gandesc la radacinile mele. Am gasit prin casa o carte despre cum au ajuns sasii in transilvania si ma gandesc ca pistruii ii am de la o stra-strabunica cu 3 copii dintre care unul a murit in primul razboi mondial. Parul probabil il am de la fratele bunicii mele. Nu avem in familie nici un evreu ( nu ca m-ar fi deranjat daca am fi avut) dar fratele bunicii mele, Rudy, avea un par roscat tipic evreilor.Asta a fost motivul pentru care parintii lor l-au ascuns intr-un beci in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Ce vremuri... De la matusa bunicii mele, care sta in Germania si are 97 de ani, nu am mostenit nimic. A stat 5 ani in lagar. A pierdut acolo un frate si o sora. A mancat scoarta de copac si coji de cartofi. Stiu ca stateam ore in sir cu gura cascata cand povestea intamplari din lagar. Si uite cum imi zboara iar gandul aiurea.
Azi nu mai ninge si nu imi place. As bea o cana de vin fiert, as fuma o tigara, doua si pe urma m-as cuibari in bratele tale sa iti ascult bataile inimii si sa adorm pe ritmul ei ...